Category: Food and drink



M-am întors de curând dintr-o călătorie pe care am realizat-o pe Drumul Mătăsii, prin Uzbekistan, Turkmenistan și Iran. A fost îndeplinirea unui vis din copilărie, din vremea când am suferit pentru că nu am putut să ajung in mult râvnita excursie numită Perlele Orientului, o excursie în care aleșii vremii și cei mai avuți sau cu relații puteau să viziteze orașele cu sonoritate de basm: Tașkent, Samarkand, Bukhara, pe atunci aflate în Uniunea Sovietică.

Peste ani, iată, emoția mea a fost puternică: ajunsesem acolo unde mi-am dorit, era întâlnirea cu un vis mai vechi, acum pe cale să se împlineasca. Se pare însă că anii au trecut, eu m-am schimbat și totuși altele au fost lucrurile care m-au impresionat acolo. Nu vederea artei impresionante a vestigiilor istorice, nu auzul unor limbi necunoscute până acum, nu asprimea pereților de lut și netezimea plăcuțelor albastre de gresie, nu mirosul nisipului adus din deșert, ci gustul… gustul mâncării simple, gustul legumelor și frunctelor de acolo, gustul ceaiului împărtășit cu inima bună de localnicii dornici să te cunoască. Oamenii acolo mulțumesc altora cu mâna la inimă, arătând că fac asta din suflet. Voi spune și eu acum rahmat, sag boluň sau mamnun pentru ceea ce am simțit aflându-mă la ei acasă.

DSC_0209DSC_0211DSC_0215DSC_0216DSC_0219DSC_0220DSC_0221DSC_0213

Se spune că gustul e cel mai profund simț al nostru, ține de interiorul ființei, de actul fundamental al hrănirii începute încă de dinaintea vederii luminii, înainte de auzul cuvintelor părintești. Și tot așa, se spune că gustul adevărat nu poate exista fără celelalte simțuri, care îl completează și îli dau legitimitatea. Celelalte simțuri pot fi exercitate separat. Dar gustul nu. Trebuie să ai mirosul nealterat ca să poți simți gustul. Trebuie să poți vedea, auzi și pipăi. Gustul este un simț complex. Datorită lui poți să înțelegi savoarea, emoția gustului de dinainte, de acum și de după. Datorită lui poți trăi aceste timpuri simultan. A simți gustul vieții, a-i simți savoarea, înseamnă plenitudine, înseamnă cu adevărat fericire, acum, aici.

Legumele acolo însă aveau gust! Gustul acela din copilarie, dinainte ca o economie strâmbă să ne procure mâncarea după regulile pieței: ceea ce e mai ieftin, chiar dacă nu are gust. Am stat ore în șir în aceste piețe, gustând legumele, frunctele, semințele, mirodeniile felurite și mai ales pâinea. Pâine făcută în cuptoare de lut, cu ștanța familiei care a plămădit-o, pe ea. Mirosind a lemn ars și dându-se ruptă pe loc sau la cină, alături de nelipsitul ceainic aburind. Popoarele acestea tratează pâinea cu respect… nu o pun pe masă decât cu fața în sus, iar dacă rămâne, nu o aruncă. Cuptoarele nu se distrug, ci se lasă odata ce nu se mai folosesc, să se reintegreze în natură.Din pământ s-au născut, în pământ s-au întors, după ce și-au îndeplinit menirea: au hrănit oameni.

DSC_0788DSC_0789

Noi nu mai avem respect față de pâine, nu mai avem respect față de mâncare, am fost învățați în iureșul trebii să mâncăm repede, cu gândul aiurea. Nu ne-a mai interesat ce mâncăm, odata ce arăta bine în punga de plastic. Am uitat gustul. Am pervertit senzația, mulțumindu-ne cu ceea ce vedem, cu ceea ce credem că știm, cu ceea ce am auzit de la televizor. Gustul nostru e acum influențat de minciuna turnată insidios în văz, în auz și de resemnarea ca “așa e acum”. Mulți călătoresc in Vest și se obișnuiesc că “așa e și dincolo”. O călătorie însă spre soare răsare te trezește într-un mod dureros la realitate. Acolo nu e așa. E ca la noi… pe vremuri. Acolo oamenii au bunul simț și… bunul gust nealterate încă. Când își vor dori democrația nu vor bănui la ce renunță. Vor face, ca noi poate, primele împrumuturi pentru a avea portocale. Îmi amintesc 1990. A venit cu primele portocale fără gust, luate din împrumut extern. Ne-am bucurat pentru ele, așa cum ne bucuram pe vremuri când primeam bananele bune care ni se coceau pe dulap. Portocalele însă, pâinea puhavă ce a urmat, nu au mai avut gustul de altădată. Au avut un gust constant, controlat. Puțini au fost cei care au simțit, mai târziu, gustul amar.

Tiěguānyīn Cha


Ceaiul Tie Guan Yin este numit de multi regele ceaiurilor chinezesti, desi cunoscatorii parca ar mai avea inca multe alte exemple.  Are o culoare verde luminoasa, o aroma naturala puternica si o dulceata de neuitat.  Datorita acestor calitati, multi il prefera indiferent de obisnuinta lor cotidiana, ca o delicatesa rara pe care vor sa o exploreze in profunzime. Intr-adevar, Tiěguānyīn aduce o bucurie a gustului, care se transfera apoi intregii fiinte, ca si cum papilele gustative ar fi fost doar conectorii prin care starea a curs prin toate meridianele energetice umplandu-ne de bine, de calm, de liniste. Cand ne referim in general la ceaiul Tieguanyin ne referim la o intreaga familie de ceaiuri produse in sudul provinciei Fujian, care include varietati ca Huang Jin Gui (Arborele Cassia de aur), Ben Shan (Muntele Ben), Da Ye Wu Long (Wu Long cu frunza mare), Mao Xie (Crabul paros), Mei Zhan (Moneda pruna), Qi Lan (Orhideea rara), Fo Shou (Mainile lui Buddha). Toate aceste ceaiuri folosesc acelasi proces (sau foarte asemanator) de producere a frunzelor ceaiului oolong rulat sub forma de bile. Si asta fiindca Tiěguānyīn este un ceai oolong (wu long), adica oxidat usor si rulat strans. In Taiwan, Tieguanyin include intreaga familie de ceaiuri oolong rulate: Mu Zha (Poarta de lemn), Shi Men (Poarta de piatra), dintre care primul este cel mai apreciat. 

Tie inseamna fier. Guanyin este Zeita Compasiunii, echivalentul chinez al zeitatii buddhiste Avalokitesvara (Chenrezig fiind numele tibetan), Stapanul Compasiunii si Iubirii. Un alt nume familiar pe care il intalnim in buddhismul tantric este Tara. Guanyin si/sau Tara semnifica acelasi principiu: Compasiunea.

Tiěguānyīn are un gust unic numit “rima” Guanyin (Yin Yun), care poate fi descrisa ca o aroma pregnanta de orhidee si gust dulce de nectar. E foarte interesanta aceasta comparatie facuta cu poezia, frumusetea versului si rima sa, regasita ca un gust “de dupa” al unui vers anterior. Aroma de orhidee ramane si dupa multe infuzii ale acelorasi frunze, pur si simplu imbatatoare.

guanyin Experienta ceaiului Tiěguānyīn este unica, mai ales pentru cei care reusesc sa inteleaga rostul infuziilor repetate si sa distinga gustul diferit direct si “de dupa” inghitire, atat de diferite in subtilitatea starii pe care o genereaza. Prima infuzie cu apa fierbinte a ceaiului se arunca, considerand ca aceasta spala ceaiul si il purifica. Dupa aceasta prima spalare care se executa rapid, sferele de ceai inca nu se deschid si poate fi facuta prima degustare. Acum poate fi savurata starea data de ceaiul inca strans, nedeschis. De altfel, bautorul cu aceasta prima infuzie de ceai incepe sa isi calmeze mintea, incepe sa intre “in stare” si sa savureze aspectul multicolor si schimbator al lumii de zi cu zi; cele doua gusturi (direct si “de dupa”) sunt vadit distincte. Cu cea de-a doua infuzie, frunzele incep sa se deschida si bautorul simte in el o translatie alchimica din pantecul negru al creatiei in albul stralucitor al spiritului: cele doua gusturi incep sa se apropie. Cea de-a treia infuzie, cu frunzele complet deschise, deja aduce bautorul pe nivele nemaiintalnite ale savorii, in care forma alba, imaculata si fara de pata a originarului e perceputa ca un strop de nectar in cerul gurii, undeva mai sus parca, intr-un loc in care luna picura stropii argintii ai misterului sau. Ceaiul Tiěguānyīn are ceva magic. Cu fiecare ceasca de ceai bautorul incepe sa traverseze apa cunoasterii si parca nu singur. Daca la inceput Guanyin era pentru el doar un nume, acum intelege ca exista ceva viu, inalt, vibrant si plin de gratie in spatele acestuia. Ca si cum Zeita insasi ar creste in cel ce savureaza ceaiul, acesta incepe sa se transforme: primeste detasat lauda si ocara, cu o stare mentala egala, savureaza sunetul inefabil care se ascunde ca sens atat in poemul rimat, cat si in zgomot. Dar mai presus de orice, simte manifestarea toata ca avand acelasi gust si sunet. Daca pana atunci compasiunea i s-a parut un sentiment oarecare de mila, acum isi da seama ca aceasta inseamna mai mult decat atat: este infuzia de bucurie a regasirii in ceilalti. Iar aceasta este unica, nu trebuie sa o traiesti de trei ori ca sa o intelegi, chiar daca unii se deschid mai greu, precum frunzele de ceai udate de multele ape.

Chinese Tea

Great Teas of China

Rize çay


100_1306Parte importanta a culturii si ospitalitatii turcesti, ceaiul de Rize este unul dintre cele mai profunde ceaiuri: deschide inima, dezleaga limba, provoaca taceri pline de inteles si ii face pe oameni sa reflecteze asupra vietii si mortii deopotriva. Intr-adevar, viata privita prin paharul de ceai are un mister aparte, fierbinte si totusi intunecata, dar cu gust aromat si astringent, cu un “ce” anume care se reveleaza in cerul gurii dupa cateva inghitituri, ca o confirmare ca mai e ceva sublim dincolo de aparente. Cine intelege gustul “de dupa”, e pregatit sa inteleaga viata: are o noima neindulcita si neamestecata in clinchet sonor. Cei care arunca grabiti in ceai cuburile de zahar precum zarurile si amesteca ostentativ norocul cu viata intr-un joc propriu, sunt si cei care fac clinchetul cel mai zornaitor si mai prelung, ca si cum vor sa arate tuturor ca sunt pregatiti sa isi traiasca viata la maximum. In contrast, exista si oameni care indulcesc ceaiul cu inima lor si in pretextul povestirilor sau al tacerilor pline de inteles isi pun sufletul pe tava. Mireasma florilor de ceai se raspandeste in directia data de vant, dar bunatatea omului se raspandeste in toate directile.

Se zice ca viata e gata sa te invete daca esti pregatit. Cu cat inveti mai mult din ceea ce viata ofera, cu atat viata devine mai buna si gustul ceaiului mai dulce. Nu trebuie nimic adaugat: gandeste-te la experientele pe care le ai, reflecta-ti ochii deasupra paharului, sufla sa plece grijile si soarbe in inghitituri mici. Simte cum caldura ceaiului patrunde in tot corpul si te insufleteste pana in varful degetelor. Experienta incepe sa fie parte din tine si cu fiecare pahar de ceai, iar cunoasterea sa se sedimenteze. Cunoastere de sine, de viata, de ceilalti. Açik (slab), sau koyu (concentrat), ceaiul Rize are gust de viata amaruie dar promitatoare in aromele ce o acompaniaza.

101_22693. Ceainarie 03

Ceaiul nu este doar o experienta in sine, ci vehiculul experientei in Sine. Cei ce se impotrivesc ceaiului pretinzand ca nu sunt bolnavi, poarta o afectiune cu simptome mult mai triste: inchiderea, uitarea, racirea.

A face un ceai turcesc inseamna stapanirea unui mestesug alchimic. Ai nevoie de Çaydanlık, un ansamblu de 2 ibrice, unul mai mare si unul mai mic, care urmeaza sa fie folosite suprapuse. Ceaiul trebuie spalat si plasat in ibricul mic. Pe foc, se pune ibricul mare plin de apa pentru fiert si deasupra ibricul mic cu ceaiul spalat care va incepe sa se usuce. La un moment dat, se va pune apa fierbinte din ibricul mare peste ceaiul din ibricul mic, facandu-se o “esenta de ceai”. Se stinge focul si ibricele se lasa pana la servire suprapuse, caldura aburului din ibricul mare mentinand caldura esentei de ceai din ibricul mic. Servirea se face combinand esenta cu apa fierbinte si regland taria, in functie de dorinta oaspetelui. Odata ce omul si ceaiul sunt pusi in contact, reflectia asupra vietii poate incepe., lectiile pot fi impartasite, iar zambetul sa mijeasca printre mustati.  Oamenii vin in viata ta pentru un motiv, pentru o perioada, sau pentru o viata. Bea cu fiecare cel putin un pahar de ceai, ca sa te cunosti mai bine.

Tea & Bee’s Milk: Our Year In A Turkish Village (Volume 1)
Turkish tea;: A flourishing industry in Northeastern Turkey (Southwest Asia series)

 

chado

Daca cineva te intreaba

Ce natura are Chanoyu

Spune-i ca este sunetul

Acelor de pin spulberate de vant

Intr-o pictura (maestrul de ceai Sen Sotan)

Sambata, 24 aprilie 2010, la Teatrul National din Bucuresti, am participat la o demonstratie de ceremonia ceaiului sustinuta de doamna Sensei Michiko Nojiri (reprezentanta Scolii Urasenke la Roma) si de domnul Gabriel Soga Caciula (membru al Asociatiei Tankoukai a Scolii Urasenke din Belgia).

Desi mai fusesem de 3-4 ori in decursul anilor, poate acum am inteles ceva mai mult din acest ritual, desi nefiind initiat probabil multe sunt inca la suprafata. Dar poate acum am auzit pentru prima data sunetul apei in mod diferit, acum am gustat pentru prima data din licoarea linistii si armoniei, ca si cum acestea ar fi fost incarcate in apa ceaiului preparat cu miscari studiate, dar atat de naturale.

24042010(004) 24042010(006) 

Sen Rikyu, maestrul de ceai din secolul 16 care a perfectionat Calea Ceaiului, a fost odata intrebat ce implica aceasta Cale. El a raspuns ca nimic altceva decat a respecta sapte reguli:

A face un bol satisfacator de ceai; A lasa carbunele indeajuns ca apa sa fiarba; A oferi un sentiment de caldura in iarna si de racoare vara; A aranja florile ca si cum ar fi fost din peisaj; A fi gata inainte de timp; A fi pregatit in cazul in care ar putea ploua; A actiona cu cea mai mare consideratie fata de oaspetii tai.

Desi cineva ar putea spune ca acestea sunt lucruri simple pe care oricine ar putea sa le realizeze, conform legendei, Rikyu a spus ca el ar deveni discipolul persoanei care ar putea sa le execute fara greseala. Povestea ne spune de fapt ca aceasta Cale a Ceaiului este in primul rand legata de activitatile care sunt parte a vietii de zi cu zi, desi a le stapani inseamna cultivarea lor la cel mai inalt nivel. In acest sens, Calea Ceaiului este descrisa ca o Arta a Vietii.

      Dupa cum ne-am dat seama din cele sapte reguli ale lui Rikyu, de fapt, tot spatiul, aranjamentele, gesturile, postura, atitudinea, gandurile… chiar si respiratia dupa cum aveam sa aflu de la Sensei Michiko Nojiri, concura la realizarea bolului perfect de ceai, al carui gust ar putea cristaliza (ca intr-o experienta a lui Masaru Emoto) un intreg concept sau stare. De altfel, asa cum a aratat si domnul Gabriel Soga Caciula, intreaga experienta este unica, inefabila, irepetabila, greu de redat altor persoane care nu au participat efectiv.

chado1-2

Esenta ceremoniei rezida in cele patru principii: we, kei, sei, jaku – sau armonie, respect, puritate, liniste. Insusi Sen Rikyu, a definit conceptul estetic de wabi – initial legat de filosofia renuntarii, a retragerii meditative a sihastrului in fata lumescului, apoi imbogatit cu sugestii legate de trairea simplitatii, modestiei, puritatii spirituale, armoniei intre om si natura.

De altfel, aceasta este si experienta traita: o emotie profunda a intalnirii cu principiile ascunse modului obisnuit de viata, dar atat de necesare non-alienarii. Pana la urma ceaiul, in afara de a fi un medicament pentru corp este un medicament pentru spirit daca este utilizat intr-un context special in care aceste principii – armonia, respectul, puritatea, linistea, pot sa lucreze. Atentia pentru detalii, impecabilitatea si ergonomia miscarilor, fac din acest ritual o practica meditativa, perfect integrata in spatiul sacru. Gustul este un simt complex, in care toate celelalte simturi fuzioneaza. Vazul, tactilul, mirosul, auzul, complementeaza experienta gustului si dau acestuia din urma valoarea clipei prezente. Intre experienta transfigurata a ceaiului si experienta extatica a vidului esential, diferenta incepe sa paleasca. Chado si Zen au acelasi gust…

Nu sunt deloc interesat de nemurire,
ci doar de gustul ceaiului

Lu tung

Wabi Sabi Simple: Create beauty. Value imperfection. Live deeply.
Rediscovering Rikyu: And the Beginnings of the Japanese Tea Ceremony
Cha-No-Yu: Japanese Tea Ceremony
The Urasenke Tradition of Tea
%d blogeri au apreciat asta: