Cãci am aflat cã omul este asemenea unei citadele. Rãstoarnã zidurile pentru a-si gãsi libertatea, dar nu mai e decît fortãreata nimicitã, deschisã înspre stele. Atunci începe spaima de a nu mai fi. Trebuie sã-si facã adevãrul din mirosul vitei care arde sau a oii ce trebuie tunsã. Adevãrul se sapã asemenea unei fîntîni. Înteleptul care s-a recules si nu mai cunoaste decît greutatea lînii stie mai multe despre vesnicie decît sotia adulterã deschisã promisiunilor noptii.
Citadelã, te voi clãdi în inima omului.
Existã un timp pentru a alege sãmanta, dar existã si un altul în care te bucuri, fiindcã ai ales odatã pentru totdeauna, de cresterea grînelor. Existã un timp pentru creatie, dar existã si un altul pentru ceea ce creezi. Existã un tmip pentru fulgerul vinetiu ce rupe stavilele cerului, dar existã si un altul pentru rezervoarele în care se vor aduna apele dezlãntuite. Existã un timp pentru cuceriri, dar vine si un altul al stabilitãtii imperiilor: eu, care slujesc divinitatea, am simtul vesniciei.
Urãsc ceea ce se schimbã. Îl sugrum pe acela ce se scoalã în noapte si-si aruncã profetiile în vînt, asemenea copacului atins de sãmînta cerului, atunci cînd se rupe, se prãbuseste si pîrjoleste pãdurea. Mã înspãimînt atunci cînd necuprinsul se miscã. Ceea ce e neclintit sã se odihneascã în vesnicie! Cãci existã un timp pentru genezã, dar existã un altul, un timp fericit, pentru traditie.

Qala’att al-Hosn, Siria, 2009

Trebuie sã pacifici, sã cultivi si sã slefuiesti. Eu sînt cel care coase crãpãturile pãmîntului si ascunde oamenilor urmele vulcanului. Sînt o pajiste deasupra abisului. Sînt pivnita care aureste fructele. Sînt un bac ce primeste o generatie în pãstrare si o trece de la un mal la celãlalt. Domnul o va primi din mîinile mele, asa cum mi-a încredintat-o, mai coaptã poate, mai înteleaptã, dar neschimbatã. Mi-am închis poporul în dragostea mea.

Qala’at Salah Ad’din, Siria, 2009

Iatã de ce îl ocrotesc pe acela care reia, la a saptea generatie, pentru a o conduce la rîndul sãu spre perfectiune, aceeasi arcuire a carenei sau rotunjire a scutului. Îl ocrotesc pe acela care mosteneste poemul anonim de la strãmosul lui si-l transmite mai departe, adãugîndu-i seva si pecetea sa. Iubesc femeia însãrcinatã sau pe cea care alãpteazã, iubesc turma ce se perpetueazã, iubesc anotimpurile care revin. Cãci, înainte de toate, trebuie sã mã cuprind în ceva. Citadelã, adãpost al meu, te voi salva de asaltul nisipurilor si te voi împodobi cu trîmbite ce vor suna împotriva barbarilor! (Saint Exupery, Citadela)

 

Alep, Siria, 2009

Cruciatii uneori au fost atat de zelosi, incat acolo unde natura nu i-a ajutat, au sapat ei insisi canioane. Si au lasat ca o dovada a izbavirii un obelisc, cam cat sa ne dam noi seama ca a fost dimensiunea devotamentului. Ca o ironie a sortii, castelul poarta numele cuceritorului, Saladin – cel care, legenda spune ca i-a aratat lui Richard Inima de Leu ca subtilitatea invinge forta intr-un mod cat se poate de plastic: a aruncat o perna de puf in aer si aceasta, prin propria greutate, s-a taiat perfect in doua in sabia sa de Damasc; aceasta, ca raspuns la demonstratia de forta a lui Richard care a taiat coada de metal a unui buzdugan infipt in pamant cu sabia sa tinuta cu ambele maini… Si aici, canionul sapat cu mainile goale de cruciati pana la urma a servit ca loc de contemplare pentru Saladin, iar obeliscul, ca semn de amintire a urmarilor vanitatii pentru posteritate.

Qala’at Salah Ad’din, Siria, 2009

Anunțuri