Partir, c’est mourir un peu, mais mourir, c’est partir beaucoup. (Alphonse Allais)
De multe ori m-am tot gandit la intelesul ascuns al acestor cuvinte, mi-au parut un amestec de umor gri, la care nu stii daca a fost o poanta buna sau a fost o perla de intelepciune menita sa iti blocheze mintea, sa te lumineze, sa ai, in sfarsit, satori. Daca partea a doua e destul de clara, ei bine prima, e tulburatoare. Daca plec… mor putin?
Pana la urma, pare o idee buna. M-am gandit ca ar fi bine sa plec cate putin dintre ceilalti, sa sting televizorul si sa incep sa incep sa ma cunosc mai bine. Cand vrei sa cunosti pe cineva, nu il inviti intai acasa. Il inviti in locuri deosebite, tocmai pentru a te bucura alaturi de celalalt de lucruri noi si a-i intelege reactiile si sentimentele intr-o experienta comuna. Dar cum e cand vrei sa te cunosti pe tine mai bine?
M-am invitat in afara universului de zi cu zi. M-am invitat in alte tari, in alte locuri cautand ceea ce stiu ca deja este ingropat in gradina proprie. Nu incetez sa ma minunez de chipurile noi in care ma reflecta soarele sau luna si in fiecare incep sa ma regasesc in gustul ceaiului ce deschide inimile.

Qala’at Najm, Siria, 2009

Chiar daca oamenii acestia par altfel, devin in bunatatea lor de a te primi la ei, la fel cu tine, cautatori si fericiti in a schimba vorbe, care pana la urma sunt doar gesturi, zambete si ochi recunoscatori. Am cunoscut oameni ai nisipurilor, sau urmasi oraseni ai acestora, care gasesc in ceai samanta de vorba, darul ospitalitatii si multumirea ca le-ai pasit pragul.

Petra, Iordania, 2009

Si atunci, da, simti ca plecand de la ei, mori putin. Dar renasti imbogatit cand te intorci acasa. Si iti dai seama ca acea comoara din gradina nu e acolo, ci de fapt creste cu incetul in tine cu fiecare om intalnit, cu fiecare munte urcat, cu fiecare lucru descoperit care ti-au deschis inima.
Mori cate putin plecand. Dar gustul ceaiului ramane si dupa renastere, ca o dulceata inexplicabila in cerul gurii.

Yazd, Iran, 2009

Anunțuri